ARTA EGIPTULUI ANTIC

Arta Egiptului antic cuprinde pictura, sculptura şi arhitectura dezvoltate de civilizaţia din valea Nilului din timpurile preistorice (c. 5.000 î.Hr.) până în momentul cuceririi romane (31 î.Hr.).
Egiptul antic a cunoscut continuitatea istorică cea mai durabila dintre toate civilizaţiile mediteraneene ale antichităţii. Condiţia geografică (regiune izolată datorită zonei deşerturilor şi unificată prin intermediul Nilului), opacitatea faţă de influenţele culturale exterioare, toate acestea au dat naştere unui stil artistic specific, caracterizat prin continuitate.

Caracterul religios
Ca parte componentă a civilizaţiei egiptene, în toate formele sale, arta Egiptului antic este consacrată în primul rând faraonului, glorificării acestuia, considerat urmaş al zeilor, şi are un profund caracter religios şi funerar.
Înca de la început, credinţa egipteană în viaţa de după moarte impune ca cei decedaţi să fie înmormântaţi alături de bunuri materiale, în speranţa că acestea îi vor fi necesare în lumea de dincolo. Respectând cu stricteţe canoanele impuse de religie, aceasta artă a evoluat încet, fără transformări spectaculoase.

Simbolistica
Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentaţi deţinând însemnele puterii. Culorile folosite sunt expresive: pielea roşie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este utilizată pentru femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificaţia culorilor era în primul rând religioasă:
Roşul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii.
Verdele: culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii; era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo.
Negrul: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura "reînvierea" veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării.
Albastrul: era culoarea cerului şi a zeului acestuia, Amon.
Galbenul: reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor şi faraonilor.
Albul: simbol al purităţii şi bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
De asemenea se utilizau simboluri stereotipe pentru reprezentarea persoanelor de origine străină.

Arhitectura

Pentru detalii, vezi: Arhitectura în Egiptul antic.
Forturile de apărare, palatele, templele şi casele particulare erau construite din piatră sau din cărămizi uscate la soare. Executarea construcţiilor era planificată de arhitecţi. Nu se folosea mortar, de aceea pietrele trebuiau să se potrivească bine între ele. Cu toate acestea, marile construcţii monumentale egiptene au supravieţuit mai multor milenii de istorie.
Exemple: Piramidele lui Keops, Kefren şi Mikerinos (ansamblul de la Giseh), mastabalele din Abydos, Piramida romboidală de la Dahshur, templul reginei Hatşepsut de la Deir el-Bahri, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, templul funerar al lui Tutankamon din valea Regilor ş.a.

Piramidele
Pentru detalii, vezi: Piramidele egiptene.
Piramidele sunt construcţii monumentale, destinate faraonilor şi familiilor lor, construite din blocuri enorme de piatră, la început neşlefuite, urmând ca mai târziu piramidele să fie construie din blocuri de piatră netezite. Reprezintă mormintele faraonilor, pe care aceştia şi le ridicau încă din timpul vieţii, atât pentru a-şi demonstra forţa şi bogăţia, dar şi pentru a asigura legătura cu zeii protectori. Prima piramidă construită a fost cea în trepte a faraonului Djeser (Zoser) de la Saqqara (Sakkarah), apoi cea de formă romboidală, ajungându-se la forma de piramidă propriu-zisă.

Templele de cult
Temple de cult existau în toate oraşele, fiecare astfel de templu fiind dedicat unui singur zeu (sau faraon). În interior se afla statuia zeului, care reprezenta locul de oficiere a ritualurilor de cult de către preoţi.
Templele sunt construite în plan rectangular şi compuse din mai multe spaţii. Intrarea era flancată de doi piloni în forma de trunchi de piramidă, care conţineau reprezentări statuare ale divinităţilor. La intrarea în curtea interioară se afla un obelisc, pe care, prin hieroglife, era înscrisă viaţa zeului respectiv. Această curte este singurul loc unde puteau pătrunde credincioşii; aici se aflau altare de rugăciune unde se puteau depune ofrande adresate zeilor.
Sala hipostilă a templului, conţinea o mulţime de coloane uriaşe, decorate cu picturi sau hieroglife. Sanctuarul era alcătuit din mai multe încăperi şi coridoare secrete. În cea mai întunecoasă şi îndepărtată încăpere se afla statuia zeului. Aceasta era scoasă din templu în timpul procesiunilor şi sărbătorilor.
Templele de cult erau construcţii monumentale, construite pe baza sistemului stâlp (coloană) - grindă. Vechii egipteni nu cunoşteau arcul sau bolta.
Coloana egipteană era foarte înaltă şi construită din piatră. Avea nu numai un rol funcţional, acela de a susţine construcţia, dar şi unul estetic. Coloana era viu colorată şi inscripţionată cu hieroglife. Uneori fusul coloanei imita tijele florale, iar capitelul imita floarea de lotus sau de palmier, sau capete de zeiţe (Hathor, Isis).
Cele mai cunoscute temple sunt:
Templul din Luxor: aici a existat cel mai vechi oraş egiptean, Theba. Templul a fost ridicat în cinstea zeului Amon-Ra. Lucrările au fost începute de faraonul Amenhotep al III-lea şi încheiate de Ramses al II-lea.
Templul din Karnak, dedicat aceleiaşi divinităţi şi construit de Ramses al II-lea, are dimensiuni impresionante şi este situat în incinta unui vast complex arhitectonic.


Templele funerare
Acestea erau construcţii complexe, de mari dimensiuni, destinate faraonilor şi membrilor familiei regale, care îndeplineau şi funcţia de templu de cult şi pe cea de mormânt.

Mormintele
Mormintele exprimă importanţa pe care egiptenii o acordă vieţii de după moarte. Acestea sunt locuinţe pentru eternitate, care să le servească drept adăpost în viaţa veşnică. Dacă mormintele faraonilor erau piramidele, ceilalţi oameni bogaţi îşi construiau mastabale. Acestea erau nişte construcţii rectangulare masive din cărămidă sau din piatră ridicată deasupra unui mormânt şi care se compuneau din:
camera ofrandelor: aici se oficiau ritualurile de cult;
serdapul: aici se afla statuia defunctului.
Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau sarcofagele celor decedaţi şi coridoare de acces. Pereţii erau decoraţi cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse activităţi din viaţa defunctului.

Sculptura

Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului şi a statuilor. Canoanele impuse de religie şi de cultul morţilor erau:
hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor şi reprezentarea statică a trupurilor. Personajele au bărbia uşor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriţi şi privirea îndreptată la infinit. Acest calm, linişte şi lipsă de expresivitate simbolizează detaşarea personajelor de viaţa pământeană şi aşteptarea judecăţii zeilor care să le confere dreptul la nemurire după cântărirea faptelor bune şi rele.
frontalismul: vederea din faţă, frontală, a personajelor, care sunt reprezentate simetric.
supradimensionarea: zeii şi faraonii sunt redaţi supradimensionaţi faţă de celelalte personaje, pentru a se sublinia puterea şi caracterul lor sacru.
Nu numai zeităţile, ci şi faraonii aveau reprezentări statuare. Astfel de statui erau cât mai masive, monumentale, deoarece se considera că aduc viaţă veşnică faraonilor reprezentaţi şi permit supuşilor să îi vadă în formă fizică.
Printre capodoperele sculpturii egiptene se numără: marele Sfinx de la Gizeh (capul faraonului Kefren), statuia lui Kefren, prinţul Rahotep şi soţia sa, scribul, statuile faraonului Ramses al II-lea, masca de aur a lui Tutankamon şi cele patru statui gigantice (20 m) din faţa templului de la Abu Simbel.

Arhitectura
Primele mari manifestări arhitectonice ale Vechiului Regat sunt mormintele faraonilor din primele dinastii, adevărate palate-fortareaţă.
În perioada celei de-a treia dinastii, sub îndrumarea arhitectului Imhotep, care îi era şi consilier, faraonul Djoser construieşte, la Saqqara (lânga Memphis), o piramidă în trepte spre a-i servi drept mormânt. Acest complex funerar, cel mai mare ansamblu arhitectural al epocii, este alcătuit dintr-o mare piramidă în trepte, construită pe foste galerii funerare subterane, şi un grup de capele şi alte construcţii conexe.
Piramida în trepte ridicată de acest faraon este prima structură cunoscută, construită în întregime din piatră şi prima de formă piramidală. Înaltă de 60 m, aceasta primă piramidă a Egiptului este cel mai vechi exemplu din domeniul arhitecturii monumentale egiptene şi cea mai veche construcţie din piatră de asemenea dimensiune. Constructia acesteia reflecta o mutaţie tehnologică decisivă: înlocuirea cărămizii din pământ ars cu materiale mai dure precum calcar sau granit, obţinându-se astfel construcţii monumentale, capabile să reziste timpului.
Dar cele mai mari piramide sunt cele de la Giza, unde se afla înmormântaţi faraonii celei de-a IV-a dinastii (Sneferu, Kheops, Khephren si Mykerinos) şi care dovedesc pe deplin măiestria la care au ajuns arhitecţii egipteni în materie de edificii monumentale. Marea Piramidă din Giza, construita de către Kheops, este cea mai mare construcţie din lume realizată prin munca manuală, remarcabilă prin dimensiunile monumentale: 142 m înălţime şi latura bazei de 428 m, fiind considerată una din cele şapte minuni ale lumii.
În perioada Vechiului Regat, se mai construiesc multe alte piramide, dar de dimensiuni mai mici, temple funerare, morminte. Astfel, în zona celor trei mari piramide de la Giza s-a dezvoltat o întreaga necropolă compusa din mastabale, morminte rezervate membrilor familiei regale, marilor demnitari şi funcţionari. Fiecare astfel de mastaba are în subteran sarcofagul celui decedat însoţit de ofrande. Unele asemenea morminte sunt săpate direct în stâncile calcaroase. Toate ilustrează nu numai puterea faraonilor, dar şi dorinţa acestora de a-şi asigura nemurirea.